Clepsidra iubirii: de ce nu putem iubi ca la început?
De ce nu putem iubi ca la început? Pentru că la început nu iubim, ci ne îndrăgostim de o promisiune, de un vis proiectat peste conturul unei ființe reale, de o reflexie a dorințelor noastre, nu de un om, ci mai degrabă de un ideal. De aceea, începem să-l modelăm, să-l șlefuim conform așteptătorilor noastre, încercând să-l aducem mai aproape de idealul pe care l-am construit în mintea noastră. Dar când, în cele din urmă, acesta începe să prindă forma mulajului, descoperim cu uimire că nu ne mai atrage.
Pentru că nu mai este o enigmă, nu ne mai surprinde, nu mai sfidează ceea ce credeam că știm despre iubire. Tot ce părea imprevizibil devine familiar, iar misterul care ne atrăgea se estompează. Iar noi, fără să ne dăm seama, confundăm această claritate cu pierderea iubirii. Și atunci plecăm, căutând un nou început, amețiți de dorința unui alt miraj, convinși că fluturii inițiali sunt singura dovadă a iubirii autentice. Dar ceea ce nu înțelegem este că ne-am îndrăgostit nu de ceea ce urma să devină celălalt, ci de ceea ce era deja.
Ne îndrăgostim de mister, dar iubirea adevărată începe când învățăm să iubim claritatea.
Că ne-a atras tocmai acea imperfecțiune spontană, acea autenticitate care acum, după ce am încercat să o schimbăm, nu ne mai fascinează. Și astfel, iubirea nu s-a sfârșit pentru că și-a pierdut intensitatea, ci pentru că, în încercarea noastră de a o modela după așteptările noastre, am risipit exact esența care ne-a atras de la început.
Acesta pare a fi destinul multor iubiri. La început, totul e intens, captivant, ca un răsărit care pare să cucerească lumea. Doar ca apoi, culorile sale să se estompează, iar ceea ce era un dans al necunoscutului să devină un ritm previzibil. Ne dorim ca iubirea să rămână în acea stare de grație, dar adevărul este că iubirea nu stagnează, ci evoluează sau se destramă.
La început, nisipul din clepsidra iubirii curge nebunește, ca și cum s-ar grăbi să cuprindă totul dintr-o singură suflare. Fiecare privire aprinde, fiecare atingere arde, iar timpul pare un aliat neobosit, care ne întinde în față o eternitate de clipe. Doar că timpul are o singură direcție, iar noi ne trezim că încercăm să întoarcem clepsidra, să facem nisipul să cadă din nou ca la început. Dar iubirea nu se întoarce în trecut și nici nu moare, ci doar se își schimbă forma și ne cheamă să o recunoaștem.
De ce nu putem iubi ca la început: între fluturi în stomac și iluzia eternității
În primele etape, iubirea este mai mult o reacție chimică decât o alegere conștientă. Creierul eliberează dopamină, neurotransmițătorul plăcerii, care ne creează senzația de euforie și face ca prezența persoanei iubite să fie o sursă constantă de exaltare. Fiecare privire, fiecare cuvânt, fiecare atingere ne amplifică dorința și senzația că iubirea este absolută. Oxitocina, supranumită „hormonul atașamentului”, ne întărește legătura emoțională, oferind-ne impresia unei conexiuni indestructibile, una care pare să ne lege dincolo de rațiune.
În același timp, nivelul de serotonină scade, iar acest dezechilibru ne aruncă într-un sens giratoriu al gândurilor, unde fiecare cotire duce, inevitabil, înapoi la persoana iubită. Și, oricât am încerca să ne desprindem, să ne cotim în alte direcții, ne trezim mereu în același punct, reluând aceleași scenarii, aceleași dorințe, aceleași întrebări fără răspuns.
Aceasta este faza în care iubirea pare inevitabilă, completă, menită să dureze pentru totdeauna. Creierul ne convinge că am găsit sufletul pereche, că nimic nu va putea atenua intensitatea sentimentelor. Dar această perfecțiune este un miraj, nu pentru că iubirea nu există, ci pentru că, în această etapă, ea nu este încă ancorată în realitate. Aceasta, este mai degrabă un foc alimentat de biologie decât o alegere asumată. Iar când această furtună chimică începe să se domolească, mulți cred că iubirea s-a sfârșit, când, de fapt, abia atunci începe să existe cu adevărat.
„Orice iubire care poate fi măsurată este prea mică.” Seneca
Adevărul crud este că această stare euforică are un termen limitat. Studiile în neuroștiință ne arată că intensitatea „îndrăgostirii” durează între șase luni și trei ani, după care creierul începe să producă mai puțină dopamină, iar exaltarea inițială se estompează. Iar aici apare primul test: iubim cu adevărat persoana de lângă noi sau doar senzația pe care ne-a oferit-o?
De ce nu putem iubi ca la început: iubirea dincolo de iluzie
Pe măsură ce chimia îndrăgostirii se liniștește, contururile realității devin mai clare. Imperfecțiunile, odinioară estompate de euforie, încep să iasă la suprafață, iar diferențele, atât de ușor de ignorat la început, devin tot mai evidente. Dacă înainte vedeam doar ceea ce ne doream să vedem, acum vedem persoana așa cum este.
Aceasta este etapa în care iubirea trebuie să devină conștientă. Dacă la început a fost o furtună de emoții, acum aceasta devine o alegere. Dar mulți se sperie de această schimbare, crezând că iubirea se stinge, când de fapt, abia acum există posibilitatea de a iubi cu adevărat, nu ceea ce am proiectat, ci ceea ce este dincolo de iluzie.
„Să fii profund iubit îți dă putere, să iubești profund îți dă curaj.” Lao Tzu
Testul iubirii: când fluturii tac și apăsarea vorbește
Există un moment în care iubirea nu mai dansează în ritmurile de la început. Nu pentru că s-a stins, ci pentru că între noi s-a așternut tăcerea și monotonia. Clipele care odinioară ardeau de nerăbdare devin tihnite, atingerea nu ne mai electrizează, dar ne poate oferi liniște, iar prezența celuilalt nu mai e un mister, ci o certitudine. Dar tocmai această certitudine poate deveni înșelătoare.
O iubire care nu mai arde cu flăcări mari trebuie să învețe să lumineze altfel. Iar aici se decide soarta ei. Unii privesc această liniște ca pe un semn că ceva s-a pierdut. Încep să caute acea tresărire, acea febră a începutului, crezând că iubirea înseamnă să simți mereu la fel. Dar iubirea nu este despre repetiție, ci despre transformare.
Și astfel, distanțarea se instalează tiptil, prin lucrurile mărunte pe care nu mai punem preț. Nu mai vorbim la fel, nu ne mai căutăm privirea, nu mai spunem ce simțim, pentru că avem impresia că nu mai e nevoie. Gesturile tandre devin rare, dar nu pentru că nu mai există iubire, ci pentru că începem să le considerăm firești, ceva ce ni se cuvine. Și, încet, fără să ne dăm seama, apropierea devine obișnuință, iar tăcerea ia locul cuvintelor care odinioară veneau de la sine.
Dar iubirea poate supraviețui acestui test doar dacă învățăm să o vedem altfel. Dacă nu o măsurăm în intensitatea dorinței, ci în profunzimea prezenței. Dacă ne permitem să descoperim frumusețea unei iubiri care nu se consumă într-un foc intens, ci rămâne, chiar și atunci când pare că nu o mai simțim la fel. Iar întrebarea nu este dacă iubirea mai arde, ci dacă știm să-i ascultăm lumina?
Citește și: https://www.tonisao.ro/romantismul-intre-ideal-si-realitate/
Iubirea matură: între alegere și renaștere
Iubirea care dăinuie nu este aceea care rămâne neschimbată, ci aceea care știe să renască. La început, iubim fără să ne întrebăm de ce, dar cu timpul, iubirea nu mai vine de la sine, ci devine o alegere. O alegere de a rămâne aproape, de a vedea dincolo de ceea ce ne lipsește și de a prețui ceea ce încă există. O iubire care nu depinde doar de momentele de pasiune, ci de liniștea în care știm că suntem acolo unul pentru celălalt.
O dragostea care nu mai caută certitudini, dar nici nu fuge de îndoieli. Care învață să se miște odată cu noi, să crească, să accepte că doi oameni nu rămân la fel, dar pot alege să rămână împreună. Care nu se mai sprijină doar pe dorință, ci și pe siguranța că, dincolo de intensitatea începutului, există ceva mai profund, mai rar, mai real.
Și nu pentru că dorința a dispărut, ci pentru că nu mai suntem conduși de aceasta. Nu pentru că iubirea devine mai slabă, ci pentru că aceasta devine constantă. Nu pentru că avem nevoie unul de celălalt ca să ne simțim întregi, ci pentru că împreună devenim mai mult decât dacă am fi separați.
„Nu iubim niciodată pe nimeni. Iubim doar ideea pe care o avem despre cineva.” – Fernando Pessoa
Iubirea matură nu este lipsită de pasiune, dar nu mai este dependentă de iluzie. Aceasta nu mai este despre fluturi în stomac, ci despre rădăcini.
Clepsidra iubirii: de ce nu putem iubi ca la început?
Iubirea nu este un foc care arde singur, ci o flacără care trebuie întreținută. La început, aceasta se aprinde cu intensitatea dorinței, cu promisiunea noului, cu senzația că am găsit ceva ce va rămâne neschimbat. Dar nimic viu nu rămâne neschimbat. Și tocmai aici începe adevăratul provocare de a păstra iubirea vie chiar și atunci când febra începutului se stinge.
Unii cred că iubirea trebuie vine de la sine, că, dacă este autentică, va dăinui veșnic. Dar iubirea nu este un dar pe care îl primim și care rămâne intact. Aceasta este ceva ce construim în fiecare zi, prin gesturile mici, prin cuvintele care par banale, prin momentele în care alegem să vedem din nou frumusețea celuilalt, chiar și atunci când acesta nu mai e o enigmă.
Este despre a învăța să o hrănim, să o reinventăm, să o ascultăm atunci când pare că tace. Despre a înțelege că iubirea nu este doar despre ceea ce simțim, ci despre ceea ce facem. Că aceasta nu dispare, dar se schimbă. Ia alte forme, crește odată cu noi, învață să respire altfel.
Și chiar dacă iubirea nu mai arde cu aceeași intensitate ca la început, poate lumina mai profund. Dacă știm să o hrănim dincolo de euforie, dacă înțelegem că nu doar dorința ne ține împreună, ci și alegerea conștientă de a rămâne, de a vedea, de a continua să fim prezenți. Iubirea nu se pierde pentru că își schimbă ritmul, ci atunci când uităm să îi dăm viață.
Așadar, să nu lăsăm ca trecerea timpului să stingă lumina care trebuie să ne lumineze calea. Să ne redescoperim, să ne reinventăm, să aprindem din nou ceea ce am crezut că s-a stins. Pentru că iubirea nu moare, ci doar așteaptă să fie trăită altfel.
Citește și: https://www.tonisao.ro/iubirea-intre-zbor-si-radacini/
Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean