Dans fragil, între întuneric și nimic

Sunt un înger decăzut, pierdut în infernul orașului,

cu aripile zdrobite sub greutatea claxoanelor și a fumului dens,

un străin cu ochi de cenușă,

ce plutește printre umbrele unui anotimp fără contur,

un hoinar care nu-și amintește nici măcar propriul nume.

Lacrimile mi se preling ușor pe obraz,

ca niște picături ce curg dintr-un izvor uscat,

roșii, ca vinul lăsat să se acrească într-o tavernă pustie.

În spatele pleoapelor, mi se împletesc amintiri vechi,

fantome ale unor timpuri ce-și cântă propria moarte

în surdină, fără ecou,

pe niște trotuare reci și lipsite de viață.

Trupul meu se zbate ca un șarpe într-un deșert electronic,

unde lumina vine doar de la niște neoane sparte,

un dans fragil între întuneric și nimic.

Aici, nu există speranță,

doar flăcări amare ce pâlpâie,

în ritmul unui ceas fără ace,

un timp care se scurge, fără a curge.

Luminile orașului proiectează umbre reci,

ca niște monștri, pe pereții palizi ai clădirilor fără suflet.

Umbrele acestea nu doar că mă urmăresc,

ci îmi și macină fericirea până nu mai rămâne decât,

un chip încremenit în amărăciune,

sculptat de un vânt ce n-are direcție,

dar care totuși, bate.

Mă ascund în cochilia mea de fier, ermetic,

unde rugăciunile nu mai au trup,

ci doar un ecou slab, înecat în propria nimicire.

Încerc să mă feresc de monștrii nopții,

acele forme ce mă devorează din priviri,

ale acestei lumi care-mi promite nimicul,

o viață pentru care totuși continui să lupt.

Sunt doar o frunză veștedă, pierdută-n vânt,

purtată de un suflu lipsit de chemare,

ce se așterne peste pustiul uitării,

unde iertarea s-a topit sub umbrele amare.

Golul imens își întinde brațele tăcute,

înghițindu-mi privirea, pierdută și rece,

ca și cum n-am fost niciodată mai mult decât o iluzie stinsă.

Dans fragil, între întuneric și nimic: fragilitatea unei existențe pierdute

Poezia „Dans fragil, între întuneric și nimic” explorează prăpastia interioară a unui suflet rătăcit într-o lume ostilă. Îngerul decăzut devine simbolul pierderii sensului, zdrobit sub povara urbanului, un loc rece, sufocant, care nu oferă alinare, ci care doar amplifică izolarea.

Versurile ne poartă printr-un univers al disperării, în care „lacrimile roșii” și „trotuarele reci” nu sunt doar imagini, ci reflexii ale unui suflet captiv într-un dans fără sfârșit între speranță și renunțare. Societatea, orașul, cu luminile sale sparte și umbrele monstruoase, devine un personaj viu, unul care devorează fără milă orice urmă de fericire.

Finalul, cu „golul imens” ce înghite privirea, închide cercul. Sufletul este redus la o iluzie stinsă, pierdută într-un univers unde întunericul nu doar există, ci domină. Poemul este o meditație intensă asupra fragilității umane și a luptei pentru sens într-o lume ce pare să ofere doar nimicirea.

Variantă recitată:

Citește și: https://www.tonisao.ro/iubeste-zambetul-iar-ochii-tai-vor-rade-mereu/

Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean