O umbră în teatrul vieții

Zilele se scurg lent, precum nisipul fin prin clepsidra timpului, iar eu, mă împodobesc cu un zâmbet serafic, dar fals. Dar sub vălul nopții, durerea își îmbracă straiele negre, în timp ce-și înfige colții în inima mea ca un pumnal ce își găsește adăpost în umbra uitării. Noaptea, o bufniță ce veghează neîntrerupt, își croiește drumul prin labirintul gândurilor mele, șoptindu-mi secretele ascunse ale sufletului meu, ecouri ce se frâng și se reîntregesc într-o simfonie a tăcerii.

Vă las să priviți prin fereastra întredeschisă a minții mele, în timp ce-mi ascund esența într-o fortăreață învăluită în mister, unde cuvintele se nasc în singurătate și mor într-un ecou nesfârșit. Acolo, dincolo de zidurile tăcerii, umbra mea se transformă în cea mai prețioasă comoară, o odă adusă reticenței și a neînțelegerilor, în fond, un sanctuar al sufletului meu.

Existența mea s-a transformat într-un spectacol de umbre și lumină, iar eu am devenit actorul tragic al propriei mele vieți. Un suflet ce hoinărește între jumătăți de adevăr, pierdut în tumultul unei lumi indiferente. O scenetă uitată de timp, unde speranța și visul își dau ultima suflare.

Am abandonat de mult căutarea zadarnică a mântuirii, renunțând la speranța de a-mi găsi rostul în această vastă scenetă a existenței. Mă amestec printre voi, dar sunt un pelerin în propria-mi călătorie, un străin printre oameni, un suflet în căutarea unui refugiu într-un cosmos de gol.

Reflectoarelor strălucesc, iar eu mă pierd într-o piesă fără de sfârșit, în acest teatru mut al vieții. Un teatru în care fiecare zâmbet sau lacrimă se împletește într-o poveste pe care nimeni nu o poate descifra cu adevărat. Sunt doar o umbră care dansează pe ziduri, un suflet nomad în decorul efemer al existenței. O rază de lumină în jocul etern al umbrelor, un suflet care-și caută scăpare din acest purgatoriu al uitării.

Trăiesc într-un paradox, îmi doresc să mor, doar pentru a simți că trăiesc.  Mă pierd doar pentru a mă regăsi, exist fără să-mi amintesc unde sau de ce. Totul se transformă dintr-o dată într-un film în alb și negru, care se repetă la nesfârșit.

Și chiar dacă sala de spectacol este arhiplină, inima mea rămâne un altar părăsit, un sanctuar pierdut în negura timpului, precum ruinele unui castel bântuit de propria-i soartă. Mă forțez să zâmbesc deși inima mă doare, și, cu fiecare mască a fericirii pe care o port, o parte din ființa mea se estompează și moare.

Închid ochii și-mi imaginez cum cortina se lasă în ropote de aplauze care răsună ca un ecou într-o peșteră părăsită. Și mă întreb: pentru cine atâta osteneală? Pentru cine sunt toate aceste aplauze? Pentru cine am jucat acest rol? Sau cine a scris acest scenariu pe care mă străduiesc așa de mult să îl respect?

Îmi imaginez apoi că sunt scenaristul propriului meu rol, că-mi scriu povestea, nu după cum mă vrea societatea, ci după cum mă îndeamnă inima. Îmi caut inspirația în cotloanele ascunse ale sufletului, în timp ce încerc să îndrept reflectoarele scenei spre abisul ființei mele. Mă cațăr apoi pe o rază de lumină și mă îndrept spre cerul purpuriu care mă cheamă.

Acum zâmbesc, dar de data aceasta zâmbetul meu nu mai este unul fals, ci o reflexie a unei lumi interioare. O lume care începe să se lumineze și să-și urmeze propria cale, în timp ce vechea lume moare. Pentru că doar murind, pot renaște!

Citește și: https://www.tonisao.ro/ascunzatoarea-iubirii/

Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean