Ploaie în luna lui Marte
de Nichita Stănescu
Ploua infernal,
și noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Pereții odăii erau
neliniștiți, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob și prin vreme.
Nu-i nimic, îți spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.
Și mă-nălțam. Și nu mai știam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoși: oamenii?… ploaia?…
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
și noi ne iubeam prin mansarde.
N-aș mai fi vrut să se sfârșească
niciodată-acea lună-a lui Marte.
Analiză literară „Ploaie în luna lui Marte” de Nichita Stănescu
Pentru mine, poezia aceasta nu mai are nevoie de introducere. Ploaie în luna lui Marte de Nichita Stănescu face parte din acele texte care nu au nevoie de o explicație, dar care provoacă o reflecție ce nu se încheie odată cu ultima strofă. O recitesc sau o ascult des, dar nu pentru a o înțelege mai bine, ci pentru că mă regăsesc de fiecare dată altfel în ea. Iar asta nu vine din tehnica lui Nichita, nici din metaforă, ci din adevărul acela greu de spus, pe care versurile îl lasă să respire printre rânduri.
Mansarda care nu ne mai oferă adăpost
Poezia începe abrupt, cu: „Ploua infernal”. Dar aceasta, evident, nu este o constatare meteo, ci o formă de intensitate care poate fi controlată. Nu știm încă cine sunt cei doi, ce anume se întâmplă sau de ce, dar totul e deja prea mult. Poezia nu ne prezintă nașterea iubirii, ci mai degrabă consumarea acesteia. Iar metafora de început ne aruncă direct în conflictul interior, în idee că adesea ceea ce trăim în interior este foarte diferit de ceea ce arătăm lumi exterioare.
Mansarda în care se petrece totul nu este doar o alegere poetică, ci o trimitere la fragilitatea minții care adesea este mult mai expusă la influențele din exterior decât inima. Pentru că, mansarda este locul cel mai de sus, dar și cel mai fragil și expus, locul în care iubirea poate fi consumată și trăită în toate formele sale. Iar pereții care ne înconjoară, nu ne oferă siguranță, ci mai degrabă neliniște. „Pereții odăii erau / neliniștiți sub desene în cretă” Astfel, camera întreagă devine o proiecție a unei iubiri fără repere, haotică și efemeră. Pentru că desenele în cretă nu sunt simboluri ale copilăriei, ci fragmente dintr-o iubire care trebuie trăită imediat, înainte de a se șterge, ca o tablă la finalul orei.
„Ploaie în luna lui Marte” de Nichita Stănescu: O iubire trăită în asincronie
„O să te plouă pe aripi, spuneai” este un vers care ascunde distanța dintre doi oameni care simt în ritmuri diferite. Ea încă vorbește despre ce va veni, despre ceea ce încă poate fi trăit. Iar el răspunde: „mie-mi plouă zborul, cu pene”. Iar aici, zborul nu mai este un început, ci o cădere lentă. În acest dialog aparent poetic, Nichita surprinde exact ceea ce dezbină multe iubiri: faptul că nu trăim în același timp. Unul simte acum, celălalt abia mai târziu. Și așa, iubirea nu se destramă pentru că nu există, ci pentru că nu se poate sincroniza.
„Sufletele noastre dansau / nevăzute-ntr-o lume concretă” iubirea aceasta nu poate fi nu poate fi privită din exterior, pentru că nu este definită de gesturi sau de prezență. Ci este mai degrabă o iubire care al putea exista, concret, undeva în lumea largă, dar nu pentru ei. Aici, Nichita nu idealizează iubirea, ci îi arată fragilitatea și cât de selectivă este aceasta. Faptul că pentru unii, iubirea e ceva real, concret, în timp ce alți o trăiesc doar în propria „mansardă”.
Întrebări fără răspuns
„Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi, / cine-s mai frumoși: oamenii?… ploaia?” versul acesta este o rană deschisă. Este clar, ceva retoric dar totodată profund, pentru că ascunde o întreagă poveste. Oamenii simbolizează aici lumea exterioară și implicit încercarea noastră de a le fi pe plac, în timp ce ploaia este simbolul frământărilor interioare. Pentru că în inima noastră nu este numai bucurie, așa cum ploaia este uneori și binecuvântare și blestem. Este dacă vreți o meditație între ceea ce zboară și ceea ce rămâne, un fel de ultimatum ascuns printre șoapte.
„Ploaie în luna lui Marte” de Nichita Stănescu
„N-aș mai fi vrut să se sfârșească / niciodată-acea lună-a lui Marte” Martie nu este doar simbolul primăverii, ci o stare la care aspirăm. Acel început care este mereu euforic și plin de fluturi în stomac, în care iubirea se trăiește în cea mai pură formă a sa. Este clipa în care nimic nu pare să ceară mai mult decât prezența celuilalt. Iar mansarda devine locul în care ne-am fi dorit să rămânem pentru totdeauna. Acolo unde timpul pare că se oprește, unde orele nu se numără, ci se simt. Acolo unde pereții încă păstrează urmele unei iubiri care nu poate fi explicată, ci doar trăită. Acolo unde doar ploaia mai pulsează dincolo de geam, cu aceeași intensitate care a legat cândva două inimi. Dar timpul, asemenea unui râu care nu întreabă și nu iartă, curge și rupe ceea ce inima ar fi vrut să păstreze intact.
Pentru că, dincolo de iubirea în sine, această poezie păstrează vibrația acelui prim fior, când totul pare posibil și nimic nu doare încă, iar lumea, pentru o clipă, se desenează doar în culorile unei singure priviri.
Citește și: https://www.tonisao.ro/ramai-fara-sa-mai-vii