Poteca din vis

„Poteca din vis” este o poezie de dragoste ce explorează visul ca pe un refugiu și totodată, o punte între realitate și aspirații. Poezia se adresează celor care privesc spre lumea viselor pentru a-și găsi consolare și răspunsuri la frământările sufletului. Folosind un limbaj poetic vibrant, plin de imagini evocative, poezia navighează prin teme ca dragoste, speranță și transcendere, oferind o perspectivă reconfortantă asupra puterii emoțiilor umane de a uni visul cu realitatea.

Poteca din vis

Dacă ar fi doar o cărare

Între viaţă şi-al meu vis

Acum aş fi cu tine,

Alergând prin paradis.

Printre îngeri și verdeaţă,

Printre pomi şi colivii,

Am fi fost doar noi, iubit-o,

Fericiţi ca doi copii.

Am fi fost doar unu în toate,

Am fi fost fără a ştii

Misionarii fără lege

Care veşnic s-ar iubi.

Am fi dat lumii de veste

Că în cerul anonim,

Noi trăim ca în poveste,

Noi trăim să ne iubim.

Dacă nu ar fi distanţa

Ce m-aruncă în abis,

Aş îmbrăţişa speranţa

Ce o regăsesc în vis.

Viaţa mea n-ar fi visare,

Realitatea ar fi un vis,

Dragostea-ţi o alinare,

Lumea mea, un paradis…

Analiză pe text

„Dacă ar fi doar o cărare

Între viaţă şi-al meu vis”

Aceste versuri deschid poezia cu o invitație la o călătorie imaginară, într-un loc unde granița dintre vis și realitate este doar o umbră subțire, aproape imperceptibilă. Prin această condiționalitate, ne sunt dezvăluite dorințele ascunse ale inimii de fuziune între lumea palpabilă și cea a aspirațiilor intangibile. Metafora cărării neexplorate servește drept un simbol al potențialității nesfârșite, sugerând o cale posibilă spre un vis suprem – acela al unei iubiri pure și nealterate de realitățile brutale ale existenței. Acest început ne pune față în față cu o tensiune profundă: aceea dintre dorința arzătoare de împlinire și recunoașterea tacită a imposibilității sale, „Dacă”.

„Dacă nu ar fi distanţa

Ce m-aruncă în abis”

Cu o schimbare bruscă de ton, această secvență ne confruntă cu realitatea crudă a separării – nu doar în sens fizic, ci și în cel mai profund sens emoțional și spiritual. Distanța devine aici o metaforă a prăpastiei care ne desparte de împlinirea visurilor noastre cele mai adânci. Transformându-se într-un abis care inghițe orice speranță de apropiere. Este până la urmă o conștientizare amară asupra limitelor umane, despre cum aspirațiile noastre cele mai înalte și dorințele inimii pot fi, în același timp, sursa celei mai profunde suferințe. Aceste versuri vorbesc despre recunoașterea și acceptarea dureroasă a distanței dintre idealurile noastre și realitatea în care trăim.

„Aş îmbrăţişa speranţa

Ce o regăsesc în vis”

Iar în final, în fața recunoașterii că realitatea poate fi adesea lipsită de speranță, poezia ne oferă un refugiu: visul. Aceasta nu este doar o resemnare, ci o rebeliune împotriva disperării, o decizie de a păstra vie flacăra speranței în adâncurile inimii, acolo unde visele încă pot înflori. În aceste versuri, visul devine un sanctuar sacru, ultima redută unde iubirea și fericirea sunt posibile, chiar și atunci când realitatea ne întoarce spatele. Este o mărturisire a puterii neștiute a spiritului uman de a găsi lumină chiar și în cele mai întunecate colțuri ale existenței.

O poezie de dragoste

Poezia „Poteca din vis”, ne conduce într-o odisee a sufletului, de la dorințele sale cele mai luminoase, până la întunericul recunoașterii limitelor sale. Această poezie se așază la intersecția dintre speranță și disperare, între lumina visului și umbra realității, oferindu-ne o perspectivă complexă asupra efortului uman de a găsi sens și frumusețe într-o lume adesea lipsită de ambele.  Aceasta este nu doar o poezie despre iubire și pierdere, ci și un manifest despre reziliența spiritului uman în fața adversității.

Versiune Audio:

Citește și: https://www.tonisao.ro/dansul-elementelor/

Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean