Această poezie este un răspuns subtil, dar viu, la „Ploaie în luna lui Marte de Nichita Stănescu”. O odă scrisă nu ca să repete, ci ca să continue ceea ce nu s-a încheiat niciodată: o iubire trăită printre pereți care ascultă, prin mansarde care nu uită, departe de ploile care nu se opresc. Această poezie, nu este o imitație, nici un elogiu formal, ci o revenire sinceră în acel spațiu unde timpul curgea altfel,  în luna aceea care păstrează freamătul unei iubiri care nu știa încă ce avea să piardă.

Rămâi, fără să mai vii

S-a dus și luna în care ploua infernal
și vremurile când ne iubeam prin mansarde,
unde pereții șopteau ce noi am uitat deja
și cafeaua avea gust de dezastre.
Afară ploua cu urme de pași
și timpul curgea din două clepsidre.

Dar acum, poza ta a dispărut de pe noptieră,
la fel și tabloul cu noi e-nvelit în mister.
Iar mansarda miroase a cărți închise pe jumătate
și a fum de țigară ce-mi amintește
cum râdeai când uitam ce voiam să îți spun.
Căci acum, nici cuvintele nu mai stau unde le pui.

Trăim într-o lume abstractă, nebună,
purtând un văl de uitare brodat cu regrete.
Iar poezia s-a mutat în alte jurnale
și nici luna lui Marte nu ne mai recunoaște privirea.
Doar ploaia mai bate, cu insistența unui dor,
în acoperișul de tablă care cânta noaptea.

Și afară e frig, iar în cameră-s șoapte,
ca un răsărit care apune direct în noapte.
Îți strig adesea numele în gând
ca și cum l-aș putea scrie pe ferestrele aburite.
Dar sticla nu reține decât dorul
și niciodată cerul pe care l-am pierdut.

Stau, uneori, pe marginea patului vechi,
acolo unde îți lăsai cămașa să cadă,
și ascult lemnul cum scârțâie sub greutatea tăcerii,
de parcă pașii tăi ar mai ști drumul spre noi.
Mi-am pus amintirile într-o cutie de carton
și le recitesc ca pe niște scrisori blestemate.

În dulap a rămas o eșarfă albastră,
care încă poartă parfumul tău.
Uneori o port, dar nu pentru tine,
ci pentru clipa aceea când te alintai cântând.
Erau atâtea promisiuni în privirea ta,
încât și pereții s-au îndrăgostit de tine.

Din tavan se prelinge o picătură de timp,
chiar acolo unde, odinioară, zăcea manuscrisul nostru.
Paginile lui, ude acum, se lipesc între ele
ca două trupuri care nu mai știu cum să se desprindă.
Și le-am lăsat așa, pentru că uneori
e mai firesc să nu redeschidem ce n-am putut încheia.

Uneori cred că iubirea noastră
nu s-a terminat, ci s-a transformat într-un ecou.
pentru că, deși noi nu ne mai vedem,
încă ne regăsim unul pe altul,
în versurile pe care n-am avut curajul să le scriem
și în serile când ploaia ne poartă dorul.

Nu mai scriu despre tine, dar tot ce scriu ești tu.
Fiecare metaforă te are în centrul său,
ca o sămânță care refuză să moară
în ciuda iernii ce s-a întins între noi.
Și poate nu ne-am pierdut, ci doar ne-am împrăștiat
printre pagini, printre gesturi, prin alte primăveri.

Dar, cu timpul, am învățat să nu mai strig, ci să ascult,
să te simt cum respiri prin fereastra crăpată a mansardei,
să simt cum vântul lunii lui Marte adie prin mine,
ca un ecou care știe că mi-ai fost rai și prăbușire deodată.
Și poate că n-ai fost niciodată a mea, Lorelei,
dar mi-ai fost poezie, mai ales atunci când ploua infernal.

De aceea, rămâi, fără să mai vii,
în mansarda în care fumul încă desenează silueta ta pe tavan,
în nopțile în care ploua infernal cu vise.
Te văd uneori în conturul perdelei care se ondulează la geam,
în mansarda care încă te așteaptă
în inima mea, unde e martie și plouă cu tine

Citește și: https://www.tonisao.ro/ploaie-in-luna-lui-marte-de-nichita-stanescu/

Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean