Romantismul între ideal și realitate: o iubire de film!

Romantismul este, poate, cea mai profundă și paradoxală forță care animă existența umană. Acesta ne inspiră cele mai mari aspirații, ne ridică pe culmile sublimului și, totodată, ne prăbușește în abisurile suferinței. Dar ce este, până la urmă, romantismul? Este iubirea romantică o regăsire a sufletului pereche, așa cum credea Platon?  este doar un mecanism biologic menit să ne asigure supraviețuirea, așa cum argumenta Schopenhauer? Sau poate că exact între aceste două extreme se conturează o întreagă filozofie a iubirii, una în care romantismul oscilează între dorință și deziluzie, între vis și realitate.

Dar este oare romantismul același lucru cu iubirea? Ne place să credem că da. Ne place să credem că iubirea trebuie să fie trăită intens, că trebuie să mistuie și să transforme, că trebuie să fie furtunoasă și imposibil de ignorat. Dar iubirea poate exista și dincolo de acest foc al începutului. Romantismul este flacăra care dansează, care arde cu lumină puternică, dar iubirea este focul de sub cenușă, cel care continuă să ardă chiar și atunci când spectacolul s-a terminat.

O dragoste ca-n povești!

Dar cine ne-a învățat pe noi ce este iubirea sau cum ar trebui să se manifeste? De-a lungul timpului, poveștile din cărți și filme ne-au modelat percepția asupra romantismului, transformându-l într-un ideal grandios, marcat de o pasiune copleșitoare sau de gesturi dramatice. Am fost învățați că iubirea trebuie să fie intensă, că trebuie să ne consume și să ne dea lumea peste cap, că fără suferință și dor, fără obstacole dramatice, iubirea nu este adevărată.

Și așa am ajuns să credem că aceasta este singura formă de iubire autentică. Ne ridicăm standarde care nu reflectă o realitate obiectivă, dar care, cu toate astea, devin măsura după care judecăm ceea ce trăim. Ne așteptăm ca dragostea să fie ca-n povești, să existe o atracție magnetică, o conexiune instantanee, o luptă care trebuie câștigată împotriva sorții. Ni se pare firesc să credem că gelozia este o dovadă a iubirii, că suferința este parte integrantă dintr-o relație profundă, că dragostea adevărată trebuie să fie complicată. Și când realitatea nu se ridică la înălțimea acestor așteptări, ne simțim dezamăgiți. O iubire care doar ne aduce liniște pare plictisitoare, în timp ce o relație lipsită de conflicte dramatice pare lipsită de profunzime.

Iubirea autentică nu caută jumătăți care să ne completeze, ci suflete întregi care să ne accepte în imperfecțiunea noastră.

Dar nu orice iubire este romantică și nu orice romantism este iubire. Uneori, ceea ce numim romantism nu este altceva decât o iluzie, un joc al dorinței care se îmbracă în straiele iubirii. Alteori, iubirea autentică există fără dramatism, fără declarații grandioase sau gesturi spectaculoase. Și atunci nu avem cum să nu ne întrebăm dacă romantismul pe care l-am preluat din povești poate fi trăit cu adevărat sau acesta rămâne doar o fantezie frumos împachetată?

Romantismul ne face să visăm, dar iubirea ne învață să fim prezenți. Și poate că adevărata provocare nu este să căutăm romantismul din povești, ci să învățăm să iubim fără să ne pierdem în vise și fantasme.

Romantismul ca ideal, visul unei iubiri absolute

În multe culturi și tradiții, iubirea romantică a fost înălțată la rangul de ideal suprem. Mitul androginului, propus de Platon în Banchetul, sugerează că fiecare dintre noi este în căutarea unei jumătăți pierdute, a unui suflet pereche care ne-ar putea completa. Această viziune a influențat profund felul în care percepem iubirea, alimentând ideea că romantismul trebuie să fie total, pasional și desăvârșit.

În timp ce Novalis a mers și mai departe, văzând iubirea ca pe o experiență transcendentală, un mijloc de a depăși limitele realității. Pentru el, iubirea nu era doar o emoție, ci o căutare metafizică a absolutului. De aici derivă și fascinația noastră pentru poveștile de dragoste imposibile și pentru relațiile imposibile sau marcate de suferință. În esență, în acest tip de romantism, iubirea este mai frumoasă atunci când rămâne doar un vis neatinsă de realitatea cotidiană.

Cea mai mare iluzie a iubirii romantice este să credem că intensitatea suferinței măsoară profunzimea sentimentului.

Dar asta ne demonstrează că idealizarea iubirii o face de fapt fragilă. Că, cu cât ne proiectăm mai mult fanteziile asupra unei persoane, cu atât riscul deziluziei este mai mare. Kierkegaard susținea că iubirea adevărată trăiește cel mai intens în imposibilitate, un gând destul de tulburător, dar care explică de ce unele relații devin mai arzătoare tocmai când sunt interzise sau neîmpărtășite.

Citește și: https://www.tonisao.ro/fericirea-nu-este-destinatia-finala/

Romantismul ca iluzie, o perspectiva biologică și psihologică

Dacă ne uităm la romantism prin prisma științei, descoperim și alte viziuni mult mai pragmatice. Schopenhauer, cunoscut pentru pesimismul său, susținea că iubirea romantică este doar un truc al naturii, menit să ne facă să ne reproducem. Că de fapt, nu ne îndrăgostim pentru că ne-am descoperit sufletul pereche, ci pentru că genele noastre au identificat un partener potrivit pentru perpetuarea speciei.

Această idee a fost confirmată într-o anumită măsură de neuroștiință. Helen Fisher a demonstrat că atunci când ne îndrăgostim, ne activăm aceleași regiuni ale creierului implicate în dependențele de substanțe. Dopamina, oxitocina și serotonina sunt acele substanțele care ne induc euforia romantică, făcându-ne să ne gândim obsesiv la persoana iubită. Dar, la fel ca orice substanță care creează dependență, efectul acesteia dispare în timp. De aceea, multe relații își pierd intensitatea inițială și fie evoluează într-o formă mai matură de atașament, fie se destramă.

Romantismul idealizează imposibilul tocmai pentru că imposibilul nu ne poate dezamăgi.

Psihologia explică diversitatea modurilor în care trăim iubirea romantică prin prisma experiențelor timpurii. Teoria atașamentului, propusă de John Bowlby, susține că relațiile din copilărie ne modelează felul în care ne raportăm la iubire. Că cei cu un atașament securizant dezvoltă relații echilibrate, bazate pe încredere și stabilitate emoțională. Persoanele cu atașament anxios trăiesc iubirea cu teama constantă de a fi respinse, având o nevoie intensă de validare. În schimb, cei cu atașament evitant se feresc de apropiere emoțională și preferă relații distanțate sau superficiale. Această perspectivă arată că romantismul nu este o experiență universal identică pentru toți, ci un proces modelat profund de trecutul fiecăruia.

Romantismul între pasiune și libertate, o dilema existențială

Un alt aspect fundamental al romantismului este lupta dintre pasiune și libertate. Pe de o parte, romantismul promite o contopire totală, o iubire care ne face să simțim că nu mai suntem singuri, că ne-am găsit acel „ceva” care ne oferă-i oferă un sens existenței noastre. Pe de altă parte, această uniune poate deveni o cușcă de aur, iar dorința de fuziune absolută riscă să transforme iubirea în posesie, iar apropierea în limitare.

Când iubirea devine o cușcă de aur, romantismul încetează să mai fie despre libertatea de a zbura și devine despre frica de a cădea.

Nietzsche ne-a avertizat că iubirea pasională, deși seducătoare, poate deveni o formă de dominare, în care unul dintre parteneri ajunge să-l absoarbă pe celălalt, anulându-i individualitatea. Ce se întâmplă când iubirea devine un teritoriu închis, un spațiu unde dorința de siguranță se transformă într-o nevoie de control? Când romantismul, în loc să inspire, începe să ne impună granițe?

Simone de Beauvoir a mers și mai departe, afirmând că adevărata iubire nu poate exista fără autonomie. Aceasta critica modelul romantic tradițional, în care unul dintre parteneri, de cele mai multe ori femeia, își sacrifica identitatea de dragul iubirii, devenind o extensie a celuilalt. Dar această problemă nu ține doar de trecut. Chiar și în prezent, iubirea este uneori confundată cu posesia, iar gelozia este văzută ca o dovadă de afecțiune, nu ca o formă de control.

În numele romantismului, relațiile pot deveni toxice: „nu vorbi cu x”, „nu purta asta”, „nu ieși fără mine”, „dacă ai nevoie de timp singur, înseamnă că nu mă iubești suficient”. Ne impunem reguli nescrise, ne trasăm granițe invizibile, și în timp libertatea începe să pară o amenințare. Dar iubirea nu ar trebui să fie despre îngrădire, ci despre spațiul în care putem crește fără teama că vom pierde ceea ce iubim.

Dar dacă romantismul are un sens profund, atunci acesta ar trebui să fie acela de a deschide ferestre, nu de a încuia uși. De a lăsa vântul să treacă prin sufletul celuilalt, nu de a-l ține captiv într-o cameră fără aer. De a construi o punte între două lumi, nu de a înghiți una în cealaltă. Pentru că iubirea care ne cere să renunțăm la sine nu este iubire, ci o umbră a sa, o dependență mascată sub pretextul unei iubiri eterne.

Romantismul între ideal și realitate: un paradox al existenței

Provocarea cea mai mare a romantismului modern este să descoperim cum să păstrăm echilibrul dintre dorința de a trăi iubirea intens și ritmul alert al lumii de astăzi? Cum să lăsăm pasiunea să ardă fără să se stingă în grabă, fără ca timpul să devină un dușman al conexiunii?

Astăzi, iubirea pare să fii intrat într-o epocă a vitezei, în care pașii premergători îndrăgostirii se topesc înainte de a apuca să lase urme. Curtarea devine o formalitate, seducția un schimb de mesaje, iar romantismul, odinioară construit din așteptare și gesturi subtile, se comprimă în câteva glisări pe un ecran. Ne întâlnim mai ușor ca niciodată, dar ne cunoaștem mai puțin. Avem acces la mai multe povești, dar trăim din ce în ce mai puține. Ne căutăm într-un ocean de posibilități și, paradoxal, tocmai această abundență face ca prezența celuilalt să fie mai fragilă și mai ușor de înlocuit.

„Iubirea constă în faptul că două singurătăți se ocrotesc, se delimitează și se salută una pe alta”. Rainer Maria Rilke

Dar unde mai rămâne misterul? Când fiecare trăire poate fi prevăzută, când intensitatea este redusă la un răspuns rapid, unde mai e loc pentru profunzime? Romantismul nu moare, dar își pierde conturul, lăsat pradă grabei și superficialității. Fără răbdarea descoperirii, fără jocul subtil al apropierii, iubirea riscă să devină doar o suită de începuturi fără final.

Și nu vorbesc aici de a idealizarea trecutul sau de a condamna prezentul, ci de a înțelege că echilibrul se află între libertatea de a alege și puterea de a rămâne. Că iubirea nu este despre viteză, ci despre ritmul potrivit. Despre spațiul în care aceasta poate crește, despre liniștea în care pasiunea nu se consumă deodată, ci arde suficient cât să lase urme.

Poate că romantismul nu este nici despre posesie, nici despre pierdere, ci despre arta de a iubi fără să încercăm să înghițim universul celuilalt.

Citește și: https://www.tonisao.ro/clepsidra-iubirii-de-ce-nu-putem-iubi-ca-la-inceput/

Romantismul între ideal și realitate

Iubirea nu este un scenariu scris dinainte, iar romantismul nu ar trebui să fie o colecție de clișee pe care să le urmăm orbește. Ne dorim povești ca-n filme, dar uităm că adevărata magie nu stă în gesturi grandioase, ci în continuitate. În acel „te ascult” spus într-o zi oarecare, în siguranța de a putea fi tu însuți fără să simți că trebuie să impresionezi pe cineva.

Iubirea adevăratĂ nu ne consumă ființa în flăcările pasiunii, ci ne oferă libertatea în care putem deveni ceea ce suntem meniți să fim.

Și poate că romantismul nu a murit, ci doar așteaptă să fie trăit altfel. Așadar, dacă trebuie să alegi, nu alege iubirea care te consumă, ci iubirea care te lasă să respiri. Nu alege iubirea care te înlănțuie, ci iubirea care îți dă libertatea să crești. Nu alege iubirea care îți cere sacrificii, ci iubirea care îți oferă libertatea. Pentru că, în cele din urmă, la ce mai e bună o iubire care ne devorează sufletul și ne așterne un vual de catifea peste minte, care ne îngustează orizontul și ne pironește într-un abis al neființei.

Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean