Sensul vieții și iluzia timpului: Despre existență, efemeritate și moarte
Acum, recent, am recitit Micul Prinț și mi-a rămas în minte imaginea acestuia care își privea floarea, cum în ochii lui se adunau toate întrebările pe care le purtăm fără răspuns. Poate că în acel moment, fără să își dea seama, avea o revelație despre sensul vieții și iluzia timpului, despre faptul că ceea ce iubim nu ne aparține, că nimic nu este veșnic, că tocmai efemeritatea lucrurilor le dă valoare.
Floarea sa nu era specială prin natura ei, ci prin timpul pe care i-l dăruise, prin grija pe care i-o purtase. O iubea nu pentru că era unică în lume, ci pentru că devenise unică în sufletul lui.
Timpul pe care l-ai petrecut cu floarea ta este cel care o face atât de importantă.
Așa este și viața, o succesiune de momente care ne scapă printre degete, o acumulare de clipe scurse pe care încercăm să le facem să conteze. Dar dacă timpul nu curge spre viitor, ci doar ne consumă, ne dizolvă, atunci ce înseamnă cu adevărat să trăim? Ce înseamnă, de fapt, timpul? Este el o construcție, o acumulare, sau doar o risipire pe care refuzăm să o vedem?
Sensul vieții și iluzia timpului: Existența este un paradox
Ne naștem cu fiecare celulă programată să moară, dar ne trăim zilele ca și cum am fi nemuritori. Înaintăm prin viață, crezând că lăsăm ceva în urmă, dar, în realitate, tot ce facem este să ne risipim. Pentru că viața nu este o construcție, ci o dizolvare lentă, o ardere controlată care consumă ceea ce suntem, până nu mai rămâne nimic. Heidegger spunea că suntem niște ființe care se îndreaptă către moarte, că tot ceea ce facem, fiecare alegere, fiecare vis, fiecare iubire, există sub semnul sfârșitului inevitabil. Că de fapt, nu ne îndreptăm spre ceva, ci ne îndepărtăm de ceea ce am fost.
Efemeritatea nu este o consecință a existenței, ci însăși natura ei. Iar timpul nu este o resursă pe care o avem, ci o forță care ne consumă, indiferent dacă suntem atenți la el sau nu. Și poate că nu este adevărat că avem prea puțin timp, ci că irosim prea mult. Ne comportăm ca și cum timpul ni s-ar cuveni, ca și cum am avea dreptul la viitor, doar că fiecare zi este doar o pierdere, nu o acumulare. Trăim ca și cum am adăuga ceva la existența noastră, dar, în realitate, nu facem decât să ne-o reducem.
Ne bazăm viața pe iluzia că fiecare moment trăit ne duce undeva, că există un sens obiectiv, că moartea este un eveniment îndepărtat, nu o realitate constantă. A. Schopenhauer vedea însă viața ca o pendulare între dorință și neant. Ne naștem incompleți, de aceea, căutăm mereu acel ceva ce pare să ne aducă împlinirea, dar, odată ce obținem acel lucru, realizăm că acesta este gol, insuficient, lipsit de semnificația pe care credeam că o are. Pendulăm dintr-o iluzie în alta, crezând că drumul duce undeva, dar adevărul este că sfârșitul nu este un orizont îndepărtat, ci o prezență constantă.
Sensul vieții și iluzia timpului: Picătura chinezească
Moartea nu este un eveniment care apare subit la sfârșitul vieții, ci un proces care ne însoțește în fiecare zi. Murim puțin câte puțin, prin ceea ce uităm, prin ceea ce pierdem, prin fiecare schimbare care face din noi o versiune diferită de cea care a fost ieri. Un eu moare în fiecare zi, în timp ce altul se naște doar că această naștere nu este un restart, ci o continuare. Pentru că trecerea timpului nu ne transformă, ci ne reduce, ne macină, ne ia, până când tot ceea ce eram odată nu va mai există nici măcar în amintire.
Dar dacă moartea este singura certitudine, pentru ce trăim? Ce sens are existența dacă aceasta este doar o flacără care se stinge treptat? Și poate că răspunsul nu se află în ceea ce reușim să păstrăm, ci în ceea ce avem curajul să consumăm. Micul Prinț nu și-a iubit floarea pentru că era eternă, ci tocmai pentru că era trecătoare. Acesta știa că ea va dispărea, dar a ales să-i ofere timpul său. Astfel, deși știa că nu va dura, a ales totuși să o facă să conteze.
Iar asta este poate singura alegere reală pe care o putem face: să trăim știind că pierdem, să iubim știind că dorul ne poate înghiții, să ne aruncăm în brațele unei clipe care nu ne aparține, dar care ne poate definii.
Pentru că, în cele din urmă, viața nu este despre ceea ce rămâne, ci despre ceea ce arde. Despre ceea ce consumă, despre urmele pe care le lăsăm în sufletele celor dragi, despre fărâmele de lumină care dansează pentru o secundă înainte de a se stinge. Și poate că nu există altă formă de nemurire decât să fim, chiar și pentru un moment, o flacără care refuză să dispară fără să lase măcar o fărâmă de căldură.
Citește și: https://www.tonisao.ro/recenzie-micul-print-de-antoine-de-saint-exupery/
Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean