Fiecare dintre noi își construiește, uneori fără să știe, un chip, nu după cum își dorește, ci în funcție de așteptările celor din jur. Încercăm să ne mulăm pe contururi străine, căutând să fim acceptați, iubiți, văzuți. Însă, pe măsură ce încercăm să ne potrivim în aceste matrițe ale uniformizării, pierdem din vedere cine suntem cu adevărat. Iar atunci când rămânem singuri, față în față cu propria noastră ființă, înțelegem că imaginea pe care am creat-o pentru ceilalți nu mai seamănă deloc cu noi înșine. Iar aceasta devine, poate, cea mai grea confruntare, cea dintre omul care am devenit pentru alții și omul pe care l-am lăsat să moară.

Umbra care ne privește

Ne punem sufletul în palme,

îl întoarcem spre lumină

și ne întrebăm dacă ne mai aparține,

dacă umbra care ne urmează pașii

e a noastră

sau doar reflecția privirilor

în care ne-am pierdut de prea mult timp.

Am învățat să ne privim prin ochi străini,

să ne sculptăm conturul

după tipare împrumutate,

să ne pictăm chipul în culorile așteptărilor,

convinși că adevărul despre noi

se află mereu în exterior,

mereu în șoapte rostite de alte glasuri

și niciodată în vocea inimii noastre.

Dar ce se întâmplă

când liniștea cade peste lume,

când glasurile se sting

și rămânem doar noi

față în față

cu ceea ce am devenit?

Mai recunoaștem cine suntem

sau vedem doar urmele

tuturor măștilor pe care le-am purtat

de prea mult timpului?

Privim atunci spre interior,

spre abisul în care adevărul

ne privește fără milă,

în care ne judecă și ne confruntă,

pentru dorințele,

pe care nu am avut curajul să le rostim,

pentru visurile pe care le-am lăsat să moară,

copleșiți de teama

că nu suntem niciodată pregătiți

pentru a ne aparține în întregime.

Și poate că, în această tăcere grea,

vom înțelege că umbra care ne privește

nu e o chemare, nici o promisiune,

ci doar o oglindire amară

a ceea ce am pierdut din noi înșine,

încercând zadarnic

să devenim altcineva.

Niște străini în propria poveste,

prizonieri ai unei imagini

pe care am construit-o cu grijă

pentru a fi iubiți

de niște ochi ce nu ne-au privit niciodată

cu adevărat.

Umbra care ne privește ești chiar tu

Mesajul acesta e pentru tine.
E despre momentul acela în care alegi să te privești cu adevărat, fără să te judeci, fără să-ți adresezi întrebări inutile și fără să aștepți aprobarea nimănui. E clipa în care accepți că ești suficient exact așa cum ești, în simplitatea și autenticitatea ta.

Oamenii poartă adesea măști și machiaje pentru a părea mai frumoși, dar tu ești cel mai frumos om exact pentru că n-ai nevoie de ele. Zâmbetul tău e suficient, e sincer, e simplu și te face să simți că orice mască sau machiaj ar fi în plus. E genul de zâmbet care te face să înțelegi că adevărata frumusețe e chiar aici, în fața ta, fără artificii, fără nimic altceva decât tu. Și asta e, de fapt, tot ceea ce contează. Trebuie doar să ai curajul să te iubești exact așa cum ești.

Citește si: https://www.mindsetup.ro/recenzie-psiho-cibernetica-de-maxwell-maltz/

Citește și: https://www.tonisao.ro/poezie-ecoul-unei-iubiri-fara-sfarsit/