Există momente când întunericul pare absolut, în timp ce greutățile vieții ne înconjoară ca o iarnă fără sfârșit. Și totuși, adevărul este că întunericul nu ne închide drumurile, ci doar le ascunde, ca o poartă întredeschisă ce așteaptă să fie trecută. În liniștea rece a încercărilor, viața lucrează în adâncuri, transformând suferința în curaj și răbdarea în renaștere.
Pentru că, dincolo de orice greutate, dincolo de orice noapte, există o speranță care ne cheamă, o promisiune că fiecare început își are rădăcinile în cel mai adânc întuneric.
Un fir ce visează la Soare
Sub mantia iernii, grea ca un cer căzut,
un fir de iarbă își poartă dorința ca pe un jar ascuns
în adâncurile unei inimi prefăcute în cenușă.
Încremenit sub povara zăpezii,
firul nu se stinge, ci își păstrează în tăcere visul,
ca un strigăt mut spre lumina ce va veni.
Rădăcinile lui transmit rugăciuni,
spre soarele care pare o poveste uitată,
dar care există, undeva, dincolo de zăpadă.
O zăpadă care-l strivește ca un cuvânt nerostit,
însă el visează.
La fluturi, ca la niște gânduri libere purtate de vânt,
la râsete ce înfloresc pe buzele copiilor
ca florile de primăvară pe obrajii pământului.
La iarba care, dezlegată de povara iernii,
se ridică precum un cântec al renașterii,
înălțându-se mândră spre cer.
Dar acum, frigul domnește ca un rege fără chip,
iar noaptea își țese voalul de gheață, greu și tăcut.
Pomii sunt soldați pietrificați,
umbre încremenite care nu cer nimic,
ci doar așteaptă răbdător o lumină mai caldă.
Și totuși, firul acesta, ca un gând fragil, dar îndârjit,
nu se predă.
Sub zăpada care pare o uitare,
el păstrează o dorință vie,
ca o flacără care nu știe să moară.
Când timpul devine o clepsidră înghețată,
soarele își trimite primul sărut, printr-o rază timidă,
ca o mână care alină o rană nevăzută.
Zăpada începe să curgă, dar nu ca o înfrângere,
ci ca o izbăvire, o ofrandă adusă pământului.
Picăturile ei devin cântecul vieții,
o hrană pentru firul care a rezistat în întuneric.
Un fir care acum se ridică,
cu o forță născută din suferință,
un spectacol al verdeții
ce străpunge plapuma iernii,
dovedind că răbdarea e o formă de curajului.
Iarna, cu brațele ei reci,
nu este doar o tăcere care îngheață.
Este o lecție, un cântec al răbdării,
un test al sufletului.
Aceasta ne arată că uneori, ca să renaștem,
trebuie să încremenim, să învățăm să așteptăm,
să ne întoarcem la rădăcini,
la acele dorințele care ard în tăcere.
Firul care visează la soare
ne învață că întunericul nu este o închidere,
ci o poartă întredeschisă,
prin care lumina se strecoară tăcut,
purtând cu ea promisiunea unui nou început.
Când totul pare pierdut, rămâne speranța,
doar că aceasta, nu strălucește ca o torță,
ci ca o licărire abia văzută,
ca o stea ce se întrevede printr-o crăpătură pe cer.
Pentru că, renașterea nu vine brusc, ci ca un legământ,
dintre răbdare și dorință,
o chemare discretă din adâncul ființei,
care spune că orice frig, orice depărtare,
poartă în ea sămânța unei primăveri,
așa cum o poartă întredeschisă nu blochează,
ci te invită să treci.
Un fir ce visează la Soare
Firul de iarbă din poezie este o metaforă profundă pentru speranță, acea forță invizibilă care refuză să moară, indiferent cât de grele sunt încercările. Exact ca firul ascuns sub povara zăpezii, speranța rămâne vie chiar și atunci când pare îngropată sub greutatea suferințelor. Aceasta nu este o promisiune certă sau un răspuns imediat, ci o chemare tăcută din adâncul ființei, o flacără ce arde mocnit, așteptând momentul potrivit pentru a renaște. Firul de iarbă, cu rădăcinile sale care caută în pământ hrană și cu firele ce se întind spre lumină, simbolizează tocmai această capacitate a speranței de a persista chiar în cele mai întunecate momente.
Pentru că, speranța este ca o sămânță puternică, aparent fragilă, dar care conține în ea promisiunea întregii vieți. Dar pentru ca să încolțească, aceasta trebuie să fie îngropată în pământul rece și întunecat, să traverseze iarna și să-și găsească drumul singură spre lumină. În acest sens, speranța nu este doar o stare pasivă, ci o forță activă, o energie care transformă răbdarea în curaj și întunericul într-un teren fertil pentru viitor. Aceasta ne amintește că, dincolo de orice iarnă, există întotdeauna o primăvară și că fiecare încercare poartă în sine o promisiune de renaștere.
În esență, firul care visează la soare ne amintește că nu suntem definiți de încercările care ne apasă, ci de visurile care ne mențin vii. Chiar și în cele mai grele ierni ale vieții, speranța rămâne, chiar dacă firavă, aceasta pregătește terenul pentru o nouă primăvară.
Citește și: https://www.tonisao.ro/quantum-entanglement-iubirea-care-nu-moare-niciodata/
Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean