Vântul care-mi poartă timpul
Iubim din toată inima, dar dragostea aceasta nu mai e un ecou care se întoarce la noi, ci un vânt care ne poartă în derivă, ca pe un zmeu rămas fără sfoară. Ne agățăm de un trecut care nu ne mai cuprinde, de o flacără care nu-și mai caută adăpostul în brațele noastre.
Poate că ne-am iubit, dar nu în același timp. Poate că unul dintre noi a ars repede și viu, ca o torță care mistuie totul într-o clipă, în timp ce celălalt abia a învăța să lumineze. Și așa, ce putea deveni o simfonie s-a transformat într-o cacofonie a pașilor greșiți, în care fiecare a dansat pe altă muzică, convins că iubește la timpul potrivit.
Și totuși, ne agățăm de această iluzie, chiar și când celălalt a plecat de mult. Privim aceasta dragoste ca pe o candelă aprinsă la fereastră, convinși că, atâta timp cât aceasta o să pâlpâie, celălalt va ști unde să se întoarcă.
Hrănim acea lumină cu tot ce mai arde în noi: cu amintiri tocite de atâta dor, cu gesturi care nu mai primesc răspuns, cu speranțe devenite simple reflexe ale așteptării.
Dar vine o vreme când începem să înțelegem că focul din noi nu se stinge de la sine. Că, dacă nu-i schimbăm direcția, acesta va continua să ardă, consumându-ne din interior. De aceea, aceeași flacără poate deveni începutul unei alte iubiri, dacă avem curajul să o desprindem de trecut.
Pentru că durerea nu dovedește profunzimea iubirii, ci faptul că am rămas prea mult într-un loc gol. Iar adevărata vindecare începe atunci când alegem să iubim din nou, nu cu ce a fost, ci cu ceea ce încă arde în noi.
Vântul care-mi poartă timpul
Clipe grele s-au agățat de sufletul meu,
și le-am purtat în mine, ca pe niște pietre,
dar azi le desprind ușor, fără grabă,
și le las să alunece în tăcerea unui cer
pe care-l respir ca pe o rugăciune.
Îmi privesc durerea cum pleacă în șoapte reci,
mângâiată de-o adiere care-mi cunoaște tăcerea;
și, fără să înțeleg cum, timpul se întoarce
cu o altă lumină, mai blândă,
iar în mine renaște o iubire nouă.
O iubire care coboară încet
pe pământul meu pustiu și obosit,
o iubire ce acoperă urmele vechi
și ascunde ura într-un colț
în care nici amintirile nu mai ajung.
Țin în palme norii smulși din cerul cenușiu,
dar nu-i mai las să mă apese;
îi scutur doar atunci când inima mea
are nevoie de ploaie,
pentru a-și curăța durerea.
Această iubire nu a venit cu promisiuni,
ci cu răbdare.
A crescut din liniștea lăsată de furtună,
și mi-a luminat privirea
cu o flacără tăcută, care n-a ars,
ci a încălzit încet.
Respirația mea a devenit vânt,
și mi-a împins corabia rătăcită a iubirii
spre țărmuri unde nu se mai măsoară timpul,
ci doar apropierea,
doar căldură care crește-ntre noi.
Valurile mi-au șters pașii
și au dizolvat în neant lacrimile care dor.
Fără să-mi ceară nimic,
iar diminețile au început să răsară
fără margini și fără nopți albe.
Toamna s-a așezat încet în ferestre,
iar frunzele au început să cadă
nu ca un sfârșit,
ci ca o scrisoare trimisă
de un dor care n-a știut să treacă altfel.
Le-am strâns în mine, una câte una,
ca pe niște răspunsuri fără întrebare,
și le-am lăsat să zboare purtate de vânt
pe drumuri care nu duc nicăieri,
dar care eliberează.
Mă întreb uneori dacă vântul duce cu el,
toate clipele care s-au pierdut în mine?
Dacă știe unde se scurg lacrimile
ce n-au avut niciodată glas
și nici margini.
Poate că „nicăieri” nu e un loc pustiu,
ci spațiul dintre ce am fost
și ce suntem când ne iertăm.
Poate că acolo tăcerea nu înseamnă sfârșit,
ci începutul unei înțelegeri
fără cuvinte.
Poate că vântul, chiar dacă e trecător,
nu uită.
Poate că în fiecare suflare pe care o aduce
se ascunde ceva ce n-a plecat niciodată.
Poate că iubirea nu se pierde,
ci doar se transformă în ceva mai liniștit,
mai adevărat.
Iar acum, privesc zarea cu ochii deschiși,
nu ca să văd,
ci ca să simt cum tăcerea îmi umple ființa.
Și din tot ce a fost
rătăcire și vânt,
se naște acum o pace
care nu mai cere nimic, doar prezență.
Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean
Citește și: https://www.tonisao.ro/romantismul-intre-ideal-si-realitate/